...

Căutare avansată

Ultimul sunet, cel dintâi lowjob?

31-05-2019 Pentru aplicanți
...

              Cu trompete mugind și tobe bătând, astăzi, 31 mai, absolvenților de liceu li s-a urat drum bun în viață.  Nu se știe dacă li s-a și pavat în prealabil vreunul, dar de urat, li s-a urat sigur, iar ei, copii cuminți și obedienți, au și pornit. Au luat startul pe teren neted, la careu, dansând vals. Urmează bariera BAC-ului, după care punctul de triere Balul, unde unii vor obține – alții nu – permisul de conducere a sticlei. După asta, fiecare o apucă unde știe și așa cum știe mai bine, poate în funcție de recomandările părinților, poate în funcție de experiența fraților mai mari, a prietenilor, poate în acord cu propriile decizii ancorate în substanța solidă a convingerilor neclintite legate de viitorul râvnit... nu, tare mă îndoiesc... sau, de ce nu, în funcție de idolii din filme sau cărți și sorțile lor. Poate că cineva se vede lup pe Wallstreet făcând averi și dulci evaziuni fiscale, poate altul se vede Tyler Durden revoluționând lumea, altcineva se vede Coco Chanel (vă rog din suflet, citiți biografia ei înainte s-o idolatrizați), al patrulea se simte un sărman Dionis și pleacă la Facultatea de Filosofie (și Științe Social-Politice, dar lasă asta, pentru efect reținem doar „Filosofie”), așa cum a făcut umilul autor al acestui articol, altul pur și simplu vrea să fie Henry Chinaski. Și aici mă opresc.

               Dintre toate opțiunile de mai sus, Henry Chinaski pare a fi cea mai plauzibilă pentru un absolvent de liceu. Pare. Sau poate e?

               Henry Chinaski e personajul central din mai multe romane de-ale lui Charles Bukowski. Un tip care practică lowjobul. La greu. Joburi mici, multe, de diversă natură, plătite în principiu prost, menite să-i asigure un minim de resurse pentru ca el să-și poată întreține propria mizerie și să-și perpetueze viciile. Omul nu urmărea vreun soi de creștere sau de îmbunătățire și înmulțire a competențelor profesionale. Ar fi, de altfel, greu de vorbit despre un univers profesional al lui Henry Chinaski. Individul presta pe durate scurte, de la zile până la săptămâni sau luni, își lua banii și pleca. A avut și un job stabil timp de mai mulți ani, la poștă, dar oricum își detesta munca și, ocazional, șefii.

               Mai mult decât un personaj romanesc, Chinaski este un arhetip. El reprezintă o întreagă paradigmă, este expresia unui fel de a înțelege viața de angajat și salariat, și, nu în ultimul rând, Chinaski este un model de viață.

               Pe de altă parte avem paradigma unidirecțională. Despre ea vorbește, cel puțin într-una din prelegerile sale, psihologul, clinicianul, autorul și profesorul canadian Jordan Peterson, decelând valoarea simbolică a desenului animat despre Peter Pan, care trăiește în Neverland, un tărâm fantastic al tuturor posibilităților, fiind amenințat de Căpitanul Hook al cărui braț a fost mâncat de crocodilul cu ceasornicul în burtă, reprezentând timpul și scurgerea sa ireversibilă (motivul literar fortuna labilis apropo, dacă tot veni vorba de BAC). Peter Pan nu se maturizează și rămâne în același tărâm al tuturor posibilităților care, spune Jordan Peterson, este reprezentat în viața reală de copilărie. Fiind copii, noi suntem teoretic totul și practic nimic. Putem fi orice. Suntem înconjurați de potențialități, putem alege orice cale, iar orizontul este nelimitat. Maturizarea și autoresponsabilizarea presupune alegerea, din toate aceste opțiuni nelimitate, a uneia singure și parcurgerea, în direcția ei, a unui palier tot mai îngust care, în termeni uzuali, poartă numele de specializare. Ei bine, în momentul specializării, un nou orizont vast se deschide, un orizont al posibilităților de creștere și evoluție anume în sensul ales, iar a fi tot mai bun și mai bun într-o direcție, evoluție însoțită de asumarea responsabilităților aferente de natură profesională, familială, socială, marchează, potrivit lui Peterson, însuși sensul vieții.

               Există câteva cuvinte care pot face din paragraful de mai sus ținta flegmelor fictive și virtuale ale unor cititori.

  1. Maturizare – un cuvânt pe care mulți au fost obișnuiți să-l înțeleagă doar în raport cu propria nimicnicie și care e tot ceea ce ei nu erau (ei fiind monștri și putori inutile care vor să se joace, zei ai ineficienței și altare ale lipsei de perspectivă în viață), atrăgând, în consecință, critica părinților, profesorilor, neamurilor. Maturizarea presupune, în lumina aceleiași înțelegeri, renunțarea la fericire și pasiuni, împovărarea, resemnarea, abandonarea lui ce vreau în favoarea lui ce trebuie. În consecință, cuvântul maturizare sperie.
  2. Responsabilitate – alt cuvânt dezgustător. Impresia pregnantă e că responsabilitatea este ceva ce faci pentru altcineva în virtutea a altceva ce nu-ți convine. De regulă, în discursul educativ, responsabilitate este însoțit de același trebuie, iar trebuie a avut mereu reputația unui cuvânt care naște aversiune, ripostă, antipatie, paranoie.
  3. Asumare – cuvânt care anunță că ești pe cale să faci ceva ce sigur nu vrei, având în vedere că, de regulă, mulți l-au auzit asociat anume cu acțiuni pe care nu le voiau. În fond, asumarea vine să fie o combinație letală a celor doi termeni de mai sus.

               Contextul în care au fost menționați de-a lungul interacțiunii noastre cu ei, felul în care au fost menționați și poate chiar persoanele care i-au menționat, au transformat acești trei termeni în dușmani. Când te gândești însă că ei ar putea fi trei dintre pilaștrii fundamentali ai regăsirii noastre într-o lume în derivă, parcă ai vrea să-i reconfigurezi în mintea ta. Sau poate că nu.

               Da, revenim la mugetele de trompetă și marșul care ți-a însoțit, drag absolvent, intrarea la ultima oră de liceu. Ce urmează?

*Acest articol nu poate fi preluat.


Catalin Ungureanu
Autor: Catalin Ungureanu