Căutare avansată

Nu vei fi angajat, demon de Facebook ce ești!

18-09-2019 Pentru aplicanți
...

„Fa, tu nici tema la matematică nu ți-o poți face responsabil și conștiincios... (cu commitment a fost expresia folosită de fapt actually, okay?)”.

Asta i-a spus o adolescentă alteia – în localul în care m-am aciuat în această minunată dimineață pentru a scrie articolul – încercând să o convingă de faptul că ea nu este sub nicio formă gata de o relație de cuplu. Eram alături, n-am putut să nu aud, chiar să mă fi străduit. Nu m-am străduit, totuși, absolut deloc.

Raționamentul – m-am gândit – nu-i tocmai rău. Dacă ești responsabil într-o privință, e extrem de posibil și probabil să fii responsabil în toate celelalte privințe, or responsabilitatea nu prea se întâmplă să fie o atitudine izolată, ci un fel general de a fi care se poate manifesta în îmbrățișarea temei la matematică, în îndeplinirea sarcinilor de la job și, în egală măsură, în relația de cuplu.

În articolul de ieri (Demisia! Demisia!”) făceam și eu o paralelă relație-job atunci când spuneam de intuiție și de felul în care ea dictează apropierea de persoană/job, dând semnale.

Hai să mai facem una azi!

Citesc pe Topresume.com   că 70% dintre angajatori au refuzat, la un moment dat, candidați din cauza lucrurilor pe care le-au văzut, despre aceștia din urmă, în mediul online. În același context este recomandată ștergerea pozelor unde ești surprins altfel decât decent și abținerea de la a face postări care ar putea ofensa, la subiecte sensibile cum ar fi religia și politica. Îmi amintesc aici de discursul lui lui Matthew Kidman din filmul the Girl Next Door:

Așadar, ștergând poze  ciudate, nepostând lucruri care ar putea ofensa (ador treaba asta cu ofensatul), oare nu ne transformăm, vorba lui Matthew, în fucking boyscouts?

În plus, mi-i curioasă opinia angajatorului: Un asemenea individ candid și imaculat și lustruit cu cârpușoara bunelor intenții, este credibil? Chiar inspiră încredere?

E clar că toți avem ciudățeniile noastre, e clar că toți suntem un pic săriți în anumite condiții și e la fel de clar că putem fi la fel de săriți în multe alte condiții, deci oare merită să mascăm treaba asta încercând să părem exemplari?

Aici vine comparația cu relația de cuplu.

Mai ales la începutul relației, dacă nu și pe parcurs, amorezii deschid robinetul când pleacă la baie pentru ca să nu se audă până-n cameră sunetele matinale grotești, se balonează teribil în timpul nopții și dorm prost, evită să se sărute dimineața ca nu cumva să-și trădeze efluviile etc. Toți însă știu că lucrurile se întâmplă și toți știu și cum se întâmplă. E vorba – în termeni tehnici – de o pudoare ce întreține o minciună în care alegem, prin absurd, să credem. Oare nu este mai în regulă să dăm ochii din start cu trivialul din noi și din partener?

...

...Și din angajat, dacă tot suntem pe-aici? Oare nu e perfect în regulă să știm, ca angajatori, că angajatul nostru are niște opinii politice, niște opțiuni religioase, niște idei despre LGBT, niște convingeri despre corectitudinea politică, niște înclinații mai mult sau mai puțin rasiste, că se scobește în nas sau că își golește, cel puțin o dată în an, intestinele? Faptul că toate de mai sus nu trebuie să se manifeste la locul de muncă e ceva, perfect de acord, dar să respingi candidatul doar pentru că știi că în viața lui privată manifestă un comportament sau altul, chiar dacă asta nu vine să fie un stăvilar în calea priceperii sale profesionale, mi se pare ușor exagerat.

Tu ce crezi?


Catalin Ungureanu
Autor: Catalin Ungureanu

Job Premium