...

Căutare avansată

I-aaaa... sau... cum face catârul?

29-08-2019 Diversitate
...

Făcând sondajul pentru articolul de ieri, am strâmbat din nas și din suflet când cineva care lucrează într-un minister mi-a trimis următoarea abordare șefocratică:

Am foarte mult de lucru. Nu reuseşc. Of. (pauză scurtă). Mă duc la o cafea. Să faci te rog în locul meu ce mai este de lucru, urmată la scurtă distanță de :

De ce stai? Nu ai de lucru? Vezi că mai era ceva acolo!, după care:

Da' nu îți pare că spui prea multe? Tu eşti nouă. Noi stim mai bine ce trebuie de făcut, pentru ca, într-un final, să vină constatarea documentată emoțional din interiorul sistemului :

Am încercat să spun părerea mea ...Dar nimeni nu te aude. Acolo se adună şi rămân toți cu aceeași gândire. De aceea nici nu are loc schimbare.
Când intri, vor să te facă roboțelul lor. Să ştii de frica șefilor, să asculți, să taci, să lucrezi pentru doi.
Dacă nu, te înlocuiesc...Dar cel mai des oamenii singuri pleacă – exemplul meu, şi multe altele – neacceptând aşa supunere şi sclavie.
E un subiect actual şi ar fi bine cumva de scos la suprafață tot ce se întâmplă. Poate poate se va schimba ceva, dar atâta timp cât există roboței care sunt de acord cu asa condiții, pe ei nu-i afectează că eu plec sau că altul pleacă.

Am fost tentat să spun inclusiv „eh, moldovenii ăștia umili, docili și obedienți”, dar intru pe themuse.com și văd că unul dintre sfaturile de acolo – venit din partea unui angajator – este „you have got to stop apologizing” (trebuie să încetezi să-ți mai ceri scuze). Psihologul, clinicianul, autorul și profesorul Jordan Peterson sugerează același lucru, să nu-ți ceri scuze dacă nu ai greșit cu nimic. Deși suntem, deci, seduși cu ușurință de impulsul etichetării naționale și a diseminării urii față de ceea ce există acasă, înțelegem că supunerea e mai mult decât o trăsătură mioritică. Este una umană care, poate prin coroborarea factorilor culturali și istorici, poate avea o incidență mare prin zona noastră, dar de găsit, ea se găsește peste tot. Un alt antidot împotriva stereotipizării de aceeași natură ar fi cartea Drumul spre Wigan Pier, de Orwell, unde se spune despre săracii din Anglia interbelică, ce își cumpără „obiecte ieftine de lux” pentru a obtura senzația pauperității crunte, un lucru despre care suntem, din nou, de regulă, tentați să credem că este practicat în exclusivitate de ai noștri.

Aș trata, deci, mărturiile funcționarei de la minister ca pe niște emanații ale lumescului mai mult decât ca pe unele ale mioriticului, atât partea cu obediența, cât și cea cu abuzul șefilor, deși, dacă simți că ceva din toată povestea asta ne descrie anume pe noi, ai putea interveni și comenta.

Nu avem la putere un Leviathan, cum sugera Thomas Hobbes, cu o mână de fier. Avem un sistem alcătuit din mulți oameni, cu multe pârghii, cu multe articulații. Cum schimbăm sistemul? Fie „nu știu”, fie, evident, „pornind de la fiecare dintre noi”, știm refrenul. În consecință, nu pot să ofer decât o perspectivă având individul în rolul central, și nu sistemul. Și nici măcar n-ar fi vorba de vreun sfat, ci de sublinierea bifurcării realității într-un context ca cel de mai sus.

Simțindu-te personaj de hipodrom deci, fiind călărit de superiori, ai evident, două opțiuni.

Prima, cea pentru care optez eu personal, e să te respecți. Respectul presupune să ai un punc t de vedere și să-ți spui punctul de vedere acolo unde ești vizat sau unde cade reflectorul atribuțiilor tale. Mai presupune, de asemenea, apărarea drepturilor și demnității proprii în aceeași lumină a sarcinilor profesionale, cu îndeplinirea responsabilităților de aceeași natură. Într-o formă mai redusă, ar fi vegherea asupra corectitudinii. În funcție de șef, de năravurile sale și de permisivitatea sistemului, respectul tău față de propria persoană poate aduce cu sine o concediere. Abuzivă, firește, dar totuși concediere.

De cealaltă parte a versantului stă continuarea muncii în spiritul legilor catârului. Faci ce ți se spune, faci mai mult, apoi încă mai mult, apoi, de ce nu, totul, păstrându-ți locul de muncă și punându-ți la bătaie respectul – de sine și de tine al celorlalți.

Dacă ai avut un minimum de carismă sau atracție vreodată, ai avut, la un moment dat în viață, și pe cineva care se topea după tine și putea să te urmeze oriunde, oricând, în orice condiții. Era convenabil? Sigur. Îl/o respectai? Mă-ndoiesc.

La muncă e același lucru. Nimeni nu respectă pe cineva care nu se respectă pe sine. E o chestiune dincolo de norme societale, e ceva atavic, de origine animală, imuabil.

E revoltător ce mi-a spus funcționara de la minister, e enervant, dar, în termeni reali și pragmatici, e pura expresie a unei dualități. Fie te respecți, fie nu, orice alegere venind în set cu posibile consecințe.

Pentru tine ce cântărește mai mult?


Catalin Ungureanu
Autor: Catalin Ungureanu