...

Căutare avansată

Demisionează cât nu-i târziu!

21-06-2019 Pentru aplicanți
...

Cât de departe poate ajunge imaginația unui angajat nemulțumit, care nu își exprimă niciodată adevăratelele emoții? Uneori, periculos de departe. Ești tu acela? (disclaimer: se anunță scene de violență)

Am văzut filmul The Purge, din 2014. Mi-ar fi plăcut să-i văd ideea – foarte ofertantă pentru analiză – dezvoltată puțin mai mult pe dimensiunea psihologică, deși poate că trebuie să mă uit și la celelalte părți, poate că e, nu știu. Ideea e următoarea: există o zi în an când orice crimă este permisă pentru douăsprezece ore, de la șapte seara până la șapte dimineața a doua zi. Absolut orice crimă. Oamenii se descarcă emoțional, scapă de tensiune, mai și mor cu ocazia asta, împușcați sau înjunghiați, mă rog, evident că și guvernul SUA se implică la un moment dat și folosește ocazia pentru a mai tria cetățenii și a le mai potoli elanul demografic, mai avem acolo și câteva povești particulare care se antrenează în jocul general  al masacrului nocturn, bogați care se distrează vânând săraci neînarmați prin labirinturi și organizații revoluționare care cheamă la demersuri leniniste de răzbunare pe clasa asupritoare, dar ideea centrală e că așa o zi există –The Purge – în care lucrurile și faptele pentru care, în mod normal, omul care se uită seara la știri spune că trebuie să existe pedeapsa capitală, nu sunt pedepsite în niciun fel. A doua zi, viața se reia în termenii și legile ei obișnuite.

               Acum imaginează-ți că noi, care ne pricepem la împrumuturi sănătoase din exterior, preluăm practica. The Dezmăț, spre exemplu. Și The Dezmăț nu durează douăsprezece ore, ci așa, jumătate de oră să zicem, că trebuie să începem cu puțin, s-o luăm încetișor, ca-n ieșirea din comunismul sovietic, prin proverbiala strategie a pașilor mărunți, Europa Centrală și de Est știe despre ce vorbesc. Deci avem jumătate de oră la dispoziție ca să facem ceea ce în mod normal nu avem voie să facem. Și vai, The Dezmăț te prinde la muncă. Și ai treizeci de minute. Eficiență, mon cher!

...

               Întorci capul încet, spre dreapta, cu un rânjet mefistofelic, și-l vezi pe coleg mușcând din nou din hot-dog-ul cumpărat de la dugheana de alături și mestecând impasibil. El demult timp te enerva, nu? Nu ți-a făcut nimic în mod special, ba chiar e rezonabil de politicos în dialogurile formale pe care le purtați, dar vai ce te mai scoate din sărite. Imaginea lui... sunetele pe care le scoate... iar faptul că respiră e de-a dreptul revoltător. Ce-ar fi să-i descompui țeasta cu ceva? Un scaun, gen. Un foarfece. Merge și ghiveciul ăla cu flori de care te împiedici tu permanent, pe care tâmpita aia din biroul vecin, căreia acuși îi vine rândul, l-a adus și te-a rugat s-o ajuți. Cretina. Așadar, după câteva zeci de secunde, mâna grea a colegului lasă hot dog-ul să cadă, mâncat pe jumătate, pe podea, bolul alimentar stă imobil într-un colț de gură, loviturile – ai ales o sticlă până la urmă, e ok – continuă să-i deformeze carnația, iar tu gâfâi alert.

            Cei doi colegi de pe partea stângă a oficiului stau înspăimântați lângă ușă, în picioare, paralizați de imaginea cvasi-cadavrului pe care l-ai abandonat luând-o în direcția lor, cu ochi scăpărând. Te întrebi, în timp ce mergi cu pași mari, de ce n-au fugit deja din birou. Poate că ușa e încuiată? Nu, nu e încuiată, pentru că imediat ce tu execuți lovitura frontală din întoarcere, cu piciorul drept, faldurile fustei rămân pentru câteva fracțiuni de secundă pe loc, din inerție, după care trupul firav al colegei deschide larg ușa în cădere. Celălalt conectează sistemul „luptă sau fugi”, dar nu are timp să aleagă, căci tu îți aduci aminte că sticla spartă e încă în mâna ta. Devine rapid puțin încă mai spartă, cam ca și ochiul colegului căzut la podea. Țipătul fetei din biroul de alături nu face decât să te motiveze. Intri, o iei pe sus în pofida rugăminților ei de a n-o lua pe sus, o duci în biroul cu cele trei arătări nemișcătoare și o afunzi cu bibilica în țărâna propriului ghiveci cu flori. O mai îndeși de câteva ori furios, o lași să se zbată spasmodic încercând să scape, după care renunți la ea și mergi să-ți ceri mărirea aia de salariu, mai ai un sfert de oră, reușești. Pe drum, spargi trei geamuri și întorci patru mese cu picioarele în sus.

            Biroul șefului e pe culoar, pe stânga. Intri zgomotos, iar acolo șeful deja bate cu un clasor cu șină doi tineri stagiari. Mânia ta crește, îi spargi vitrina dulapului cu o carte groasă care conținea, printre altele, și Codul Muncii, îi iei cana mare de pe masa de lucru și, cu un raport de 1:4 între cuvinte literare și înjurături, îi spui să-ți mărească salariul.

...

El se jură că nu fură bani din proiectele europene și spune că nu prea are de unde, dar va încerca, special pentru tine, să organizeze o mărire de leafă. Tu îl pui să scrie și să semneze o declarație în sensul ăsta, el se conformează, tu iei hârtia, o săruți apăsat, după care spui celor doi stagiari că au liber la revanșă. Șeful urlă îndurerat, iar tu râzi sardonic, cu mâinile spre cer, una dintre ele ținând hârtia semnată. Și râzi. Și râzi. Ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha-ha!

               Ei! Trezește-te! Revino-ți! Hei! Ia o oglindă rapid. Ia o oglindă și uită-te în ea! Dacă surprinzi acolo un chip zâmbind visător, dacă ochii îți ard de dorință și dacă sufletul îți spune că un asemenea scenariu e tot ce ți-ai dorit vreodată, păi te rog, te rog din suflet, schimbă-ți locul de muncă. Te rog mult. Fă-o acum.

P.S. Dragi angajatori, probabil nici nu bănuiați, dar angajații voștri pot ascunde emoții foarte puternice în lipsa unei comunicări eficiente. Aveți grijă să lăsați mereu loc colegilor să vă spune ce merge bine și ce nu, că să nu vă treziți, în cel mai rău caz, cu concedieri spontane”


Catalin Ungureanu
Autor: Catalin Ungureanu

Job Premium