...

Căutare avansată

De la Homo Căminus la Impozitus Plătitorum - Cronica unei transformări

03-06-2019 Pentru aplicanți
...

Vezi că n-am folosit evoluție. Am folosit transformare, pentru ca să nu-ți ating junele coarde ale înverșunării, dându-ți impresia că te privesc de sus. Cred însă că e o transformare spre bine. Deci, probabil, cumva, într-un fel, în alt fel, un soi, o rasă, un tip, totuși, de evoluție.

Mi-ar fi plăcut să înțeleg – nu doar să știu, ci să înțeleg, să cred și să înțeleg, să bag efectiv la dovleac – elev fiind, student fiind, că oricum va trebui, la un moment dat în viața asta, să lucrez. Inevitabil. Și mi-ar mai fi plăcut să înțeleg că puține lucruri sunt mai chinuitoare, mai enervante și mai vomitofere decât să prestezi un lucru care nu-ți place.

A LUCRA, lucrez, verb tranzitiv, intranzitiv, înspăimântător – a sacrifica procrastinarea, lâncezeala, privitul tâmp la orizont, victimizarea, masturbarea din plictiseală și scroll-ul compulsiv pe net, investind ore și ore și ore de gândire, mișcare, efort într-o anumită direcție, pe linia unei activități anume.

Septembrie 2009:

După absolvirea liceului Vasile Vasilache din Chișinău, cu sufletul sfâșiat de profilul real pe care-l alesesem pentru că îl consideram mai masculin și mai deschizător de perspective, orice ar însemna asta, plec la Iași la Științe Politice, la Cuza, în ideea că asta mi-ar putea asigura o pâine pe viitor (știam eu oare că pâinea se va scumpi?). La buget? Da. Bursă? Firește. Cămin? Sigur.

...

Tot restul anului întâi de facultate:

Realizez că nu sunt Van Wilder, camera mea de cămin nu este plină de fete frumoase și sunt dezamăgit.

Îmi pasă de rezultatele de la facultate dintr-un soi de inerție academică. Era sub orgoliul și așteptările mele să am rezultate proaste. Am, deci, rezultate bune. Ele nu au, însă, nicio treabă cu planurile de viitor, pentru că niciun plan de viitor nu exista.

Primul semestru al anului doi de facultate:

Plec în Barcelona cu o bursă Erasmus și-mi trăiesc Marea Dragoste v1.1. De rezultatele academice nu-mi prea pasă.

Semestrul doi al anului doi de facultate:

Învăț bine. Am rezultate foarte bune. De viitorul de adult nu-mi bat capul, trăiesc doar cu viitorul imediat. Bursa este. Mi-i dor de Marea Dragoste v1.1.

Anul trei de facultate:

Singura mea grijă prospectivă este apropierea tezei de licență și, poate un pic, sfârșitul lumii din 2012. Cu fiecare lună care trece, angoasa și anxietatea legate de teză cresc. Prin aprilie încep să mă tânguiesc de-a binelea. În mai mă apuc, lehămetit.

Mi-am pus vreodată până acum întrebarea dacă, absolvind Științe Politice, mă văd în zona politicului și mai departe? Probabil că nu. Dacă mi-aș fi pus-o, totuși, răspunsul ar fi fost același. Ce fac mai departe după absolvire? Habar n-am, stai să văd cu teza asta, că mă enervează.

 Mi-i tare dor de Marea Dragoste v1.1.

Vara 2012:

Gata, am absolvit. Mmm... da? Da, măi, chiar am absolvit. Sunt licențiat în Științe Politice. Fantastic. Perfect. Cu o vagă senzație că sunt băiat mare și, implicit, cu o față gânditoare și ușor ridată, stau cu colegul Coco, afară. Ambii ne gândim la viitor. Nu la al nostru comun. Fiecare la viitorul lui. Coco fumează. Am luat și eu ca prostul o țigară de la Coco, să fumez și eu, deși nu practicam. Am vrut să consfințesc momentul liric, dar am făcut opusul. Plămânii mi s-au îngreunat și singurul lucru pe care l-am putut spune a fost „Coco, cum naiba voi dați bani pe așa ceva?”. Momentul se ruinase.

La câteva zile după, eram acasă, în Chișinău, perfect derutat, fără să am habar despre ce aș vrea să fac mai departe. A, da, uitasem, îmi era foarte foarte dor de Marea Dragoste v1.1. La un moment dat mă gândisem la modul cel mai serios să plec în Barcelona și să lucrez acolo nu contează ce, doar să fiu cu ea. După o discuție pe Skype și niște cugetări, am renunțat.

Să mă angajez? Nu știu, nu vreau. Unde? Ce-am să fac? Eu vreau să fiu actor la Hollywood, vreau faimă, vreau bani. Nu pot să mă angajez dacă inima nu mă ghidează nicăieri. Inimă, ce faci? Ne angajăm undeva?

De cele mai multe ori, simțeam că lucrurile trebuie cumva să se întâmple, să se aranjeze, să se mute, să se strămute, creând o conjunctură favorabilă. Inițiativa nu era deloc punctul meu forte. Inițiativele presupuneau consecințe, iar mie nu-mi plăcea să mi le asum. Mă temeam, în fond, de responsabilități. Constituiau un tărâm îndepărtat și necunoscut și de speriat. Eu încă nu voiam acolo. Așa că inima, întrebată fiind, a știut ce e de făcut. Mai amânăm responsabilizarea.

...

Hai la master!

Tot la Iași, tot la Cuza, tot la cămin. Buget? Speram că da, dar nu m-am interesat prea mult de condiții. Într-un final, nu. Bursă? Nici vorbă.

Primul an de master:

Mă duc la vară în SUA, rămân acolo și devin stea de cinema.

Vara:

Visul american este asasinat sau se sinucide. În orice caz moare. Mă întorc la Iași.

Al doilea an de master:

Mai am un an și iar absolvesc ceva. Simt că mă aflu între ciocan și nicovală. Pe de o parte am iar perspectiva unei angajări de care mă tem, că s-ar putea să fie ceva care nu-mi place și care poate fi un trist compromis cu sinele și o corvoadă și mă transform într-un contribuabil ordinar, pe de altă parte am perspectiva unei noi etape academice de dragul amânării? Doctoratul? Nu, merci. Dar, bine, mai e un an, poate se întâmplă ceva între timp. Spre iarnă încep să-mi dau seama că lucrurile nu se întâmplă pur și simplu, văd că nu am bani, mă enervez și îmi caut joburi studențești. Nu mă iau la vândut papuci în mall. Mă duc la un call-center să încerc. Și le-am plăcut! M-au vrut! M-am dus să lucrez? Nu! De ce? M-am temut! De fapt nu-mi doream jobul acela, eram satisfăcut că aș fi putut să lucrez dacă aș fi vrut, de parcă mi-aș fi demonstrat valoarea, dar să lucrez efectiv în call-center nu voiam sub nicio formă. Voiam ceva care să-mi placă. Măcinat pe interior și mânat de zbuciumul la care se adăuga dorul neostoit de femeia pierdută, am început să scriu. Mi-am dat seama că îmi place. Un lucru foarte bun. Scriam și publicam pe canalul de Youtube. Îmi plăcea mie, plăcea și altora și asta mă bucura. În aceeași perioadă, redescopăr cititul. Îmi plăcea senzația de utilitate și dezvoltare pe care mi-o dădea.

...

Vara 2014:

Absolvesc și mă întorc iar acasă. Deja știu sigur că trebuie să mă angajez. Simțeam o presiune teribilă în sensul ăsta. Spre finalul verii, eram gata să accept joburi de oficiu. Ajunsesem exact la acel compromis de care mă temusem atâta. Începeam de acolo, după care poate undeva se ajungea... nu nu, nu se ajungea, ci ajungeam. Poate.

Ei bine, la finalul verii, dintr-o întâmplare, aflu de castingul la televiziune, merg încolo și sunt luat. Apoi ajung și la radio. Nici într-o parte, însă, nici în alta, nu mă spetesc tare mult. Sunt joburi pe care le fac în virtutea talentului mai mult decât a muncii. Partea histrionică din mine își face bine treaba. Prestez munci la care mă pricep, cuvintele ies, orgoliul lingvistic pe care l-am avut mai mereu este gâdilat și mă complac. Încep să stagnez. Devin anxios. Nu mă văd un jurnalist profesionist pe viitor, nu mă interesează să evoluez. Iar inima nu mă ghidează, înțelegi? Inimă, noi trebuie să colaborăm. Între timp, întâlnesc Marea Dragoste v1.2 și iar scriu. Trist, dar scriu. În 2017 las televiziunea, rămân doar la radio ca să am mai mult timp pentru citit și scris și tot în 2017 scriu primul text pe care îl public un an mai târziu. Cu toată stagnarea din inima mea cu care rar găsesc limbă comună, în sfârșit simt că ceva undeva parcă se mișcă și simt că palpez un sens. Am scris mai mult, și mai mult, simțind, în sfârșit, la 27 de ani, că parcă parcă parcă mi-am descoperit vectorul. Cred  asta și acum. Și scriu.

...

Nu regret nicio clipă din tot ce am relatat până acum. Nici una. Cu toate astea, cred că dacă, așa cum spuneam la început, aș fi știut că odată și odată oricum va trebui să îmbrățișez o direcție (nu doar un lucru care îmi aduce bani, căci în vremea când lucram la radio și tv și mai aveam și o bursă câștigam foarte bine și tot simțeam că-s nefericit, ci o direcție în care să evoluez și să vreau să fiu mai bun), probabil că aș fi acordat mai multă atenție semnelor, dacă vrei să le spui așa: pasiunii mele cu care îmi făceam prezentările la cursuri și seminarii, tendinței de a fi cât mai plastic în exprimarea scrisă și orală, etc și poate începeam mai devreme să concretizez aceste propensiuni într-o idee de viitor.

Cred că una dintre cele mai mari și periculoase minciuni care mi-au alimentat procrastinarea a fost că dacă îți găsești un lucru care îți place cu adevărat, nu va trebui să muncești nicio clipă din viață. Însăși ideea de muncă mă speria. Era ceva neplăcut care se întindea pe o perioadă nedeterminată de timp. Ce putea fi mai rău de atât?

Îmi place să scriu, dar numai eu știu de câte ori m-am enervat pe mine, pe laptop, pe net, pe litere, pe cuvinte, pe zei, pe scaune, pe oameni, pe taste, pe muze, pe tot, în timp ce scriam sau încercam să scriu. Îmi place, dar efortul este pur și simplu inevitabil. Dar știi ce justifică tot efortul ăsta? Gândul că voi fi bun, mai bun și tot mai bun. Îmi va aduce și bani, firește, dar tocmai ți-am zis că bani mi-au adus și alte joburi care nu mă solicitau prea mult. Gândul că voi spune, voi transmite ce am de transmis cu ajutorul unui instrument care îmi place și mi se potrivește, chiar mă face să merg înainte. Se prea poate să fi înțeles asta cam târziu, dar eu mă bucur că s-a întâmplat într-un final.

E foarte posibil ca ce am înțeles eu să fie la fel de valabil și pentru tine, amice.

În cazul în care e, iar tu oricum va trebui la un moment dat să apuci calea unei activități care, firește, ar fi mai bine să-ți și placă, ai apucat să o identifici?

Spor.

O zi frumoasă.


Catalin Ungureanu
Autor: Catalin Ungureanu