...

Căutare avansată

„Aseară ți-am dat un job” sau balada blazatului

27-05-2019 Pentru aplicanți
...

Cântăm cu toții, da?

Aseară ți-am dat un job
Dai-da-di-da-di-dai-dai-da
Aseară ți-am dat un job
Dai-da-di-da-di-dai-dai-da
Și-acum te văd fără scop
Da-di-dai-dai-da-di-da-di-da
Și-acum te văd fără scop
Da-di-dai-dai-da-di-da-di-da
Cine ți-o mai da vreun job
Șai-da-di-da-di-dai-dai-da
Cine ți-o mai da vreun job
Șai-da-di-da-di-dai-dai-da
Șă-ți vorbească și de scop
Șa-di-dai-dai-da-di-da-di-da
Să-ți vorbească și de scop
Șa-di-dai-dai-da-di-da-di-da

Șiii, toată lumea:

Asear-am semnat contract
Dai-da-di-da-di-dai-dai-da
Asear-am semnat contract
Dai-da-di-da-di-dai-dai-da
Și-acum te văd fără tact
Da-di-dai-dai-da-di-da-di-da

 ....

               Treceam pe lângă un liceu din Chișinău, acum dimineața, și am auzit niște copii, într-o sală de clasă, probabil la ora de muzică, dacă nu chiar la cea de blestemologie, clamând și damnând veseli, pe note muzicale, în legătură cu basmale și cercei și destrămări și deșirări aferente. M-am gândit că nu-i o idee numaidecât bună să-i înveți pe copii să se răzbune în halul ăsta pe lipsa reciprocității în relație. Apoi m-am gândit că totuși, deși disfuncționale și, în fond, distructive, blestemele din piesă ilustrează o realitate mai mult decât comună, prezentă nu doar în relația de cuplu, ci cam peste tot. Optica tranzacțională și caracterul comercial au cam împânzit tot ce putea fi împânzit. „Eu ți-am dat – tu trebuie să îmi dai”, „Eu am făcut... – și tu trebuie să faci...”. Paradigma e omniprezentă. Relații de cuplu, relații de amiciție, job. Piața e peste tot. Când vine vorba de job, totuși, ai putea să te gândești că, de fapt, așa ar cam trebui să și fie: „eu îți dau (timp, resurse, talent, implicare) – tu îmi dai (bani, promovare, bonuri de masă...). Totuși... poate e mai mult decât atât?

               Fără să țin partea angajatorului (care poate fi binevoitor și cald sau se poate crede la fel de bine negustor de sclavi de secol XIX) sau a angajatului (care poate fi responsabil și mânat de moralitate sau poate fi o putoare nihilistă), îmi amintesc de un interviu al autorului și speakerului Simon Sinek despre generația milenialilor, unde spunea că tinerii de azi nu mai simt bucuria lucrului bine făcut, că sunt triști, cu puternice înclinații spre depresie și mereu nemulțumiți.

...

               La fel de bine îmi amintesc de un eveniment pe care l-am moderat foarte recent, dedicat zilei învățământului dual, unde elevii, tinerii, puteau să vină și să cunoască elementele antrenate în această formă de învățământ relativ nouă pentru Republica Moldova, care presupune aplicarea teoriei și practicarea efectivă a specialității însușite în instituțiile de învățământ (de regulă cu profil tehnic) în firme și companii angajatoare, cu oferirea unui salariu de ucenic. Tinerii, așadar, puteau efectiv să-și contureze o persepctivă profesională, sau cel puțin câteva idei în legătură cu ce și-ar dori să facă pe viitor. Evenimentul a rămas rapid fără oameni. Din motto-ul zilei, „Învață. Muncește. Câștigă.”, se prea poate ca pe copii să-i fi speriat primele două cuvinte. Povestea, de altfel, cineva din echipa de organizare a evenimentului, că un elev a fost oripilat de valoarea salariului pe care a auzit că ar fi putut să-l primească. Era prea mic. Ah, ce ți-e și cu dimensiunile astea. Ce? Nu, categoric nu-i un lucru rău să vrei să câștigi mult, însă pentru mulți dintre noi (nu-i așa?) munca – aia prestată conștiincios și calitativ – a devenit nu ceva necesar, intrinsec vieții, ci un obstacol. Un obstacol în calea câștigului, o etapă tristă, indezirabilă și enervantă a drumului spre bani, iar când banii sunt insuficienți pentru ca să faci concurență amicilor de facebook pe care-i vezi postând poze din vacanță sau pentru ca să-ți permiți acel fancy lifestyle (riiight, babe?) devenit un imperativ al vieților noastre, suntem descurajați. Nu mai vrem. Ne dezicem, ne  luăm tarsienele, metatarsienele, tibia, fibula și, poate chiar cu tot cu rotulă și femur, ni le băgăm cu forță în persepctiva unei angajări. Sau facem cum spunea Sinek în interviu: venim blazați, plecăm blazați, așteptând acea unică marcă a satisfacției – plata lunară. Sau săptămânală, mă rog, asta nu contează. Și astfel simțim că trăim o dată pe lună. Și zâmbetul ăla languros pe care-l aruncăm bancomatului când vedem salariul, și satisfacția care-l însoțește, tu știi că nu durează mult. Deloc mult. Câteva minute. Sau poate o oră. Maximum o seară. A doua zi revii la lucru ciufut și îngrijorat că mai ai o lună până să-ți îmbrățișezi din nou fericirea.

               Și nu doar tu simți asta, amice!

               Vânzătoarea de la magazin, pe care o acuzi că e nepoliticoasă, la fel simte. Cei care fac drumurile tot așa simt. Dispecera de la taxi, care intuiești că vrea să te asasineze, tot așa simte. Toți așa simt. Acuma ieși afară, du-te la magazin, du-te într-o instituție, ieși în stradă și admiră consecințele.

               Dar... îți amintești de căsuța aia pentru păsări pe care ai făcut-o la zece ani și de care, în fond, nimănui nu tare-i păsa, dar la care tu ai muncit vreo două zile? Sau, dacă e s-o luăm mai de dincoace, îți amintești de acea lucrare, referat sau eseu (de teză e prea riscant să spun, că pot să greșesc) la care chiar te-ai canonit binișor ca să iasă? Îți mai amintești senzația de după? Senzația aia de utilitate și plenitudine și satisfacție autentică, starea aia în care simțeai că parcă meriți niște recreere și poți și îți permiți să bei liniștit și împăcat un ceai cu multă ciocolată, da?

               Oare satisfacția și plenitudinea nu sunt direct proporționale cu efortul? Într-adevăr, poate că nu, dar mă gândesc acuma la fotbal. Sunt meciuri cu o miză extraordinară, cum ar fi o finală de campionat, în care o echipă o distruge lejer pe cealaltă și îmi amintesc aici de finala Campionatului European de Fotbal din 2012, unde Spania a umilit pur și simplu Italia cu patru la zero. Jucătorii nici nu se mai bucurau practic la goluri. Și era vorba despre o finală! Aur! Apoi mă gândesc la un Liverpool – Crystal Palace, de exemplu, din campionatul intern, unde golul victoriei este marcat în minutul nouăzeci și cinci, după lupte crâncene. Câtă pupătură și călăreală reciprocă și urlete de bucurie! Șe era vorba despre ce, despre trei puncte în campionat?

               Sub nicio formă nu spun că e bine să ne spetim voluntar, gratuit, doar de dragul efortului, însă, dacă am găsit un job care totuși să ne asigure un trai (cu siguranță vom mai vorbi despre negocierea salariului la un moment dat), ce-ar fi să ne pese puțin mai mult de lucrul pe care-l facem și de ceea ce iese de sub penița noastră profesională?

               La o ceremonie de înmânare a diplomelor universitare, în SUA, a fost invitat să țină un discurs (așa cum se mai practică în SUA), o celebritate. Celebritatea asta s-a dovedit a fi Jim Carrey. Și Jim Carrey a spus un lucru care mi-a plăcut mult:

               „Vă doresc să aveți în viață atât de mulți bani, încât să realizați că nu asta e calea”.

               Știi, amice, îți doresc și eu, nefiind celebritate și nefiind Jim Carrey ca, măcar o dată în viață, să ai un job unde să câștigi atât de mult nefăcând nimic, încât să realizezi că nu asta e calea (știu că sună tentat și seducător, dar mai vedem noi).

               Așadar, cum era piesa aia?

Aseară mi-am luat un job
Dai-da-di-da-di-dai-dai-da
Aseară mi-am luat un job
Dai-da-di-da-di-dai-dai-da

Și-acum... ce?

 Te las să continui. Ai grijă de tine și de ceea ce te face să te respecți cu adevărat.

O zi frumoasă.

*Articolul nu poate fi preluat


Catalin Ungureanu
Autor: Catalin Ungureanu

Job Premium